Categorie: blog

De ce anume au nevoie adolescenții din partea părinților

În timp ce adolescenții navighează în cei mai furtunoși ani din dezvoltarea lor, au nevoie de coaching, de sprijin, exemple bune și mai presus de toate, de acceptare.

teen
Anii adolecenței aduc confuzie pentru părinți. Copiii care erau sensibili se transformă sau încep să aibă schimbări de dispoziție semnificative. Adolescenții care nu cu mult timp în urma erau raționali încep să se aventureze în activități riscante.
Noile cercetări oferă explicații pentru unele dintre aceste mistere. Imagistica cerebrală adaugă un alt tip de date care pot ajuta ipotezele de testare și coroborează motivele adolescenților pentru comportamentele și emoțiile lor. Zeci de studii multianuale au urmărit dezvoltarea adolescenților de-a lungul timpului, mai degrabă decât să compare adolescenți diferiți la un moment dat.
Noua cercetare de tip longitudinal a schimbat perspectiva cercetatorilor asupra rolului pe care părinții îl au în a-și ajuta adolescenții sa traverseze o perioada atât de volatilă. Dacă până de curând adolecența era privită ca perioada în care părinții trebuie să facă un pas în spate, noile studii o privesc ca pe o oportunitate în care părinții să rămană conectați emoțional la copiii lor. Această cercetare face posibilă identificare a patru etape in dezvoltarea abilităților intelectuale, sociale și emoționale, pe care majoritatea adolescenților le experimentează la un moment dat:

11 -12 ani
În timp ce pubertatea este în centrul atenției, adolescenții poate avea un ușor declin în dobândirea unor competențe de bază. Învățarea spațială și anumite tipuri de raționament ar putea scădea în această etapă, arată studiile. Anumite părți ale creierului responsabile de memoria prospectivă sau de amintirea a ceea ce ar trebui să facă în viitor sunt încă în dezvoltare. Acest lucru ar putea fi motivul pentru care un adolescent poate părea că nu știe despre ce vorbiți dacă i-ați cerut să dea profesorului un bilet înainte de oră. Pur și simplu a uitat.
Antrenarea adolescentului în activități care au legatură cu organizarea pot ajuta în acest caz. Părinții își pot ajuta adolecentul prin stabilirea unor activități rutiniere care să fie în responsabilitatea adolecentului, cum ar fi pusul genții pentru sport în fața ușii de la intrare înainte de antrenament sau chiar prin stabilirea împreuna a reminder-elor de pe telefon.
Părinții pot contribui la stimularea proceselor de luare a deciziilor, prin exersarea gândirii argumentative pro și contra și luând în considerare și alte puncte de vedere. Copiii care știu înainte de vârsta de 10 ani sau 11 cum să ia decizii tind să prezinte mai puțină anxietate și tristețe, se implică mai puțin în conflicte și au mai puține probleme cu prietenii de vârste mai mari, potrivit unui studiu din 2014, la care au participat 76 subiecți, publicat în The Journal of Behavioral Decision Making.
Rămânând calzi și suportivi, părinții pot să influențeze modul în care creierul adolescentului se dezvoltă în acest stadiu. Un studiu din 2014 realizat pe 188 de copii a comparat efectul pe care l-au avut asupra adolescentilor mamele care au fost calde, afectuoase și aprobatoare în timpul neînțelegerilor, față de mamele care au devenit furiose și argumentative. Adolescenții de vârste de 16 ani, care au avut mame afectuoase în jurul vârstei de 12 ani, au aratat modificari cerebrale legate de rate mai mici de tristețe și anxietate și o mai mare rată a autocontrolului, potrivit studiului condus de cercetatorii de la Universitatea din Melbourne, Australia.

13-14 ani
Părinții ar f bine să se pregatească pentru ceea ce este adesea o perioada emoționala sălbatica. Tinerii adolescenți devin sensibili la opiniile colegilor și reacționează foarte puternic la ele. Cu toate acestea, abilitățile sociale de care au nevoie să-și dea seama ce cred colegii lor într-adevăr, nu vor fi pe deplin mature ani de zile, ceea ce face această perioadă deosebit de confuză.
Tot în această perioadă, răspunsul adolescenților la stres este destul de haotic, ceea ce poate duce la lacrimi și uși trântite. Impactul stresului social crește în jurul acestei perioade: dintre adulții cu tulburari psihice declanșate de stres, 50% au primit un diagnostic înainte de vârsta de 15 ani. Alte studii arată că adolescenții cu vârste între 11 -15 ani devin triști și neliniștiti atunci când se confruntă cu excluderea din grupurile sociale, în timp ce adulții nu prezintă un efect similar.
Părțile creierului cele mai vulnerabile la stres sunt încă în proces de maturizare, astfel încât strategiile de coping ale adolescentilor în acest stadiu pot deveni înrădăcinate în circuitele creierului ca modele de-a lungul vieții, în conformitate cu o revizuire din 2016 în Developmenet Science Review. Psihologii recomandă predarea și modelarea abilități de auto-calmare, cum ar fi meditația, exercițiile fizice sau ascultarea muzicii.
Puteți să susțineți adolescentul în a-și dezvolta abilitățile relaționale, inclusiv modul de a citi expresiile colegilor lor și limbajul corpului. Încurajați-i să-și aleagă prietenii bazate pe interese comune, nu pe popularitate. Învățați-i cum să repare prietenii după apariția conflictelor, să-și ceară scuze atunci când greșesc și să accepte compromisul constructiv.
Suportul familial este ca un tampon împotriva stresului în această perioadă. Adolescentii ale caror familii oferă companie, ajută în rezolvarea problemelor și oferă sprijin emoțional sunt mai puțin susceptibili în a deveni deprimati după expunerea la stres sever, potrivit unui studiu din 2016 desfasurat pe 362 adolescenți israelieni în Journal of Family Psychology.

15 – 16 ani
Apetitul adolescenților pentru asumarea riscurilor e la cote maxime la această vârstă, potrivit unui studiu realizat în 2015, pe mai mult de 200 de participanți, cu vârste cuprinse între 8 si 27 de ani, condus de cercetatorii de la Universitatea Leiden din Olanda. Receptorii recompensei din creier înfloresc, amplificând răspunsul adolescenților la dopamină, un neurotransmițător asociat cu senzațiile de plăcere și satisfacție. Acest lucru face ca fiorul adrenalinei să fie mai cautat decât în orice altă perioadă.
Temerile obișnuite de pericol sunt suprimate temporar în timpul adolescenței, o schimbare pe care de oamenii de știință o explică prin nevoia evolutivă de a pleca de acasă și de a explora noi habitate. Studiile au descoperit că adolescenții nu reușesc să aprecieze corect situațiile de risc, chiar și după ce au fost avertizati că riscurile sunt mai mari decât se așteaptă.
Capacitatea de a-și face și de a menține prietenii este foarte utilă în această etapă. Adolescentii care au prieteni în care au încredere si pe care pot conta sunt mai puțin probabil să se angajeze în comportamente riscante, cum ar fi furtul din magazine, acordul de a se urca într-o mașina condusă de un șofer sub influența alcoolului sau de a face sex neprotejat, potrivit unui studiu realizat în 2015, pe 46 de adolescenti, condus de Dr. Eva Telzer, profesor asistent de psihologie la Universitatea din Illinois din Urbana-Champaign. Adolescenții care au adesea conflicte cu prietenii apropiați sunt mai susceptibili în a participa în astfel de acțiuni.
Nu este târziu pentru părinți să intervină. Într-un test de laborator de asumare de riscuri, adolescenții care au crescut mai aproape de părinții lor, începând de la vârsta de 15 ani au prezentat a activare mai diminuata a regiunii creierului legată de asumarea unor riscuri, potrivit unui studiu realizat în 2015, pe 23 de adolescenți publicat în Development Cognitive Neuroscience. Apropierea de părinți include respect și suport in rezolvarea problemelor, precum și absența criticilor sau țipatului, potrivit studiului in care Dr. Telzer a fost co-autor.

17-18 ani
Beneficiile date de capacitatea creierului adolescentului de a se schimba și de a se dezvolta în acest stadiu sunt evidente. Unii adolescenți prezintă creșteri ale IQ-ului.
În ultima parte a adolescenței, părțile din cortexul prefrontal responsabile de judecată si de luarea deciziilor sunt suficient de dezvoltate pentru a servi ca o frână asupra emoțiilor și asumarii de riscuri. Abilitățile cu funcții executive, cum ar fi rezolvarea problemelor și planificarea strategiilor, continuă să se dezvolte până la cel puțin 20 de ani, potrivit unui studiu realizat de cercetatorii de la Universitatea Sheffield Hallam, Anglia, în anul 2015.
Abilitățile sociale și regiuni ale creierului asociate cu acestea nu sunt complet dezvoltate, potrivit cercetatorilor. In acest stadiu, adolescenții își dezvoltă capacitatea de a observa cum se simt alții și la a arata empatie. Ei încă nu au capacitatea de a descifra motivele și atitudinile oamenilor în situații sociale complexe, cum ar fi să-și dea seama de ce un prieten schimbă brusc subiectul în timpul unei conversații la o petrecere.

 

Sursa: http://www.wsj.com/articles/what-teens-need-most-from-their-parents-1470765906

Traducerea:

Psiholog/psihoterapeut

Alina Lungu

alina lungu

Limbajele iubirii în cuplu

Exista un proverb arab care spune ca „nu o iubire tine doi oameni, ci doi oameni tin o iubire”.

L-am aflat in adolescenta si mi se parea un sacrilegiu, o ofensa adusa iubirii. Cum sa nu fie suficienta iubirea, nu ea este cea care tine un cuplu impreuna?!
Totusi, de ce exista cupluri asa numite „perfecte”, care ajung la neintelegeri ce par de nerezolvat? Cu siguranta ai in cercul tau de prieteni, cupluri carora li s-a intamplat ca dupa o perioada minunata, in care erau ca doua boabe intr-o pastaie, se completau reciproc, nici nu puteau dormi unul fara celalalt, relatia sa se deterioreze vizibil, ajungandu-se chiar la despartire/divort. Sau poate ti se intampla chiar tie si partenerului tau de cuplu.
Ce s-a intamplat cu voi, unde a disparut indragostirea si de ce dupa casatorie sau dupa mai multi ani de relatie, simtiti ca lucrurile nu mai functioneaza si nu mai „merg de la sine” ca la inceput?

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Cum s-a ajuns aici?

Ne indragostim. Inima bate cu repeziciune, palmele ne transpira, rosim in obraji la vederea persoanei iubite si doar simpla apropriere face sa ni se inmoaie picioarele, ne tremura genunchii si fluturii se agita in stomac. Tot ceea ce ne dorim este sa fim langa acea persoana cat mai des, pentru cat mai mult timp.
Haide sa vedem ce se intampla cu creierul nostru in acea perioada, numita de psihoterapeuti „luna de miere”. Amigdala, zona afla in centrul creierului, joaca un rol important in procesarea stimulilor emotionali. Centrul placerii a fost identificat in sistemul limbic.
Cand ne indragostim este ca si cum am consuma un cocktail de neurotransmitatori: oxitocina (numita si hormonul dragostei), dopamina (hormonul placerii) si norepinefrina (cunoscuta ca hormonul „fight or flight”, cu rol in retinerea evenimentelor emotionale). Gesturile romantice, imbratisarile, sarutarile, mangaierile cresc nivelul de oxitocina din corp, care are ca rezultat marirea cantitatii de dopamina, in momentul in care gasim persoana cu care ne dorim sa avem o relatie. Indragostirea ne creeaza sentimentul dependentei de a fi cu celalalt, ca si cum am fi „obsedati”, gandindu-ne in continuu la acea persoana, simtind nevoia acuta de a fi cu ea, facand orice ca sa ii fim prin preajma. Acelasi comportament este intalnit in cazul persoanelor dependente de un drog/substanta.
Cercetarile din domeniul neurostiintelor au aratat in timpul investigatiilor RMN, ca atunci cand suntem indragostiti, se descarca acest elixir intern al dragostei si se activeaza aceleasi zone din creier ca in momentul consumului de cocaina.
Ce se petrece in momentul in care indragostirea dispare?

Apar manifestari asemanatoare sevrajului.

Cand suntem indragostiti credem cu convingere ca aceasta stare va dura pentru totdeauna si nimeni nu ne poate convinge de contrariu: partenerul nostru nu are nici un cusur, noi doi suntem perfecti, ne vom iubi cu aceeasi intensitate mereu. Chiar si daca avem in jurul nostru exemple de cupluri cu „state vechi” care au ajuns la neintelegeri sau chiar se despart, avem credinta ca noi vom gasi calea de rezolvare a oricaror dificultati, ca vom fi capabili sa discutam deschis, sa ne spunem orice, ca celalalt va lasa de la el daca va fi nevoie si ca pana la urma toate se vor rezolva cu usurinta. Gandim ca ceilalti „nu s-au iubit cu adevarat”, ca „noi nu o sa ajungem asa”, „noi suntem speciali”, „noi ne iubim”.
Din pacate, indragostirea nu dureaza la nesfarsit. Psiholoaga americana Dorothy Tennov a studiat fenomenul indragostirii facand cercetari pe cupluri, rezultatul aratand ca obsesia indragostirii dureaza in medie 2 ani, iar daca este o idila tainuita, poate dura ceva mai mult.
Insa, cu totii revenim cu picioarele pe pamant, parca deschidem ochii pentru prima data si incepem sa vedem defectele celuilalt. Relatia noastra (iar in cazul in care suntem casatoriti, casnicia) devine un adevarat camp de lupta, unde se dau batalii aprige. Descoperim ca celalalt are obiceiuri enervante, ca poate ridica tonul si ne poate critica din orice, ca nu lasa niciodata capacul toaletei, ca te cicaleste prea mult, ca sosetele nu gasesc singure cosul de rufe, ca hainele refuza se se aseze in sifonier, vasele nu se spala singure, curatenia si aprovizionarea casei necesita munca in echipa, el vrea sa urmareasca un meci de fotbal in timp ce tu vrei sa ii povestesti ce zi grea ai avut la serviciu sau ca X ti-a spus ceva care te-a suparat. Ai revenit in lumea reala, euforia indragostirii a disparut, in aceasta noua realitate o simpla privire poate jigni, cuvintele aruncate intr-o disputa provoaca suferinta.

Incepem sa simtim ca asteptarile si visele ne-au fost inselate, incepem sa ne intrebam daca am iubit sau ne-a iubit cu adevarat.

Probabil ca v-ati iubit cu adevarat. Eroare care s-a strecurat a fost aceea ca „vom fi vesnic indragostiti”. Este o credinta irationala. Aminteste-ti cum era atunci cand erati indragosti. Daca cu totii am ramane asa vesnic, socul s-ar transmite la nivelul intregii societati, indragostitii isi pierd interesul pentru orice activitate care nu are legatura cu persoana iubita, pierd interesul pentru preocuparile altora, nu se pot concentra la activitatile pe care le desfasoara. Cui i-ar mai pasa ca maine are examen? Nici nu poti invata pentru ca iti zboara gandul automat la celalalt. Proiectele de la serviciu pot sa astepte, cand esti indragostit nimic nu mai conteaza!

image (1)

De asemenea, obsesia indragostirii ne face sa credem ca suntem complet altuisti, ca ceea ce conteaza pentru noi este sa-l facem pe celalalt fericit, sa-i indeplinim dorintele si sa venim in intampinarea asteptarilor pe care le are de la noi. De fapt, nu suntem realisti crezand asta. Fiecare dintre noi avem nevoile si asteptarile noastre pe care le dorim satisfacute. Odata ce indragostirea dispare, incepem sa ne cerem drepturile. Si parca, pentru prima data, facem o descoperire socanta: avem dorinte diferite si ne dorim lucrurile diferite in acelasi moment. Ea vrea sa fie tinuta in brate dupa o zi grea, el are nevoie de spatiu dupa o asemenea zi. El vrea sa faca dragoste, ea este prea obosita. Ea ar mai schimba ceva prin casa, in timp ce el isi doreste sa vizioneze un documentar despre noua tehnologie. El anunta ca vrea sa iasa la fotbal cu baietii, ea ii reproseaza ca nu o iubeste la fel de mult cum iubeste fotbalul.

Ne descoperim intr-un impas.
Deciziile pe care le iau partenerii de cuplu aflati intr-un astfel de moment se impart in doua categorii: fie se despart/divorteaza sau cauta noi experiente afective fara ca celalalt sa stie, fie decid sa invete impreuna cum sa se iubeasca dincolo de starea de indragostire.
Dupa parerea Dr. Gary Chapman, consilier matrimonial, vorbim limbaje de iubire diferite, ceea ce determina nefericire in cuplu. „Iubirea este o alegere”, iubirea este asumata.
In bestseller-ul „Cele cinci limbaje ale iubirii” Gary Chapman spune ca adevarata dragoste incepe dupa ce trece starea de indragostire. ” Acest tip de iubire necesita efort si disciplina. Se caracterizeaza prin alegerea de a dedica energie, de a face efoturi pentru a te simti demn de iubirea celuilalt, stiind ca, imbogatindu-i viata prin eforturile tale si tu vei avea satisfactie, satisfactia de a iubi cu adevarat pe cineva … Daca putem invata sa facem acest lucru si daca alegem sa-l facem, iubirea pe care o vom impartasi va fi minunata, va fi mai presus de tot ceea ce am simtit cand am fost indragostiti nebuneste.”

couple_silhouetteEste necesar ca partenerii de cuplu sa coopereze, sa ia decizii impreuna, sa-si accepte si tolereze reciproc greselile, defectele, sa se asculte activ, sa isi ofere suport, sa fie flexibili si receptivi, sa puna in joc calitati personale precum sensibilitate, dedicare, loialitate, generozitate, responsabilitate, incredere. Fiecare dintre noi are un rezervor afectiv, care atunci cand este plin, ne face sa gandim ca lumea este mai frumoasa, ne face sa simtim implinire, bucurie, sa fim fericiti. Cand acest rezervor se goleste, lumea ne pare mai sumbra, ajungem sa ne simtim folositi si nu iubiti.Pentru a mentine echilibrul cuplului este necesar sa invatam care este limbajul nostru de iubire si care este limbajul de iubire al partenerului de cuplu.

Cele cinci limbaje ale iubirii mentionate de Gary Chapman sunt:
1. Declaratiile
Iubirea se exprima prin cuvinte. Sustinerea celuilalt prin declaratii, cuvinte de lauda, are o putere extraordinara, sunt un mijloc de exprimare a iubirii. Incurajarile, vorbele rostite pe un ton frumos, cuvintele rostite cu politete sunt expresia iubirii. Declaratii simple precum ” Ce bine iti sta in costumul acesta!”, „Multumesc ca ai spalat vasele!”, „Mi-ai fi de mare ajutor daca…!”, „Ai pregatit o mancare delicioasa!”, recunoasterea calitatilor celuilalt, intarirea lucrurilor bune pe care le face, sunt instrumente valoroase de exprimare a iubirii si afectiunii, aratandu-i partenerului ca il iubesti, il valorizezi, ca este important pentru tine si ca apreciezi eforturile pe care le face. Resentimentele, reprosurile, afirmatiile rostite pe un ton batjocoritor („nu esti in stare sa dai bine cu aspiratorul!”), contabilizarea greselilor, aducerea in prezent a lucrurilor intamplate in trecut („mai tii minte cand ti-am cerut …si tu nu ai facut…?”) nu fac decat sa trezeasca in celalalt, acelasi tip de comportament.

2. Timpul de calitate petrecut in cuplu
Timpul petrecut impreuna inseamna sa iti indrepti toate atentia asupra celuilalt. Daca stati pur si simplu unul langa celalalt pe canapea, uitandu-va la televizor, atentia se indreapta de fapt asupra emisiunii pe care o urmariti si nu asupra partenerului de cuplu. Petrecerea timpului impreuna cu persoana iubita inseamna sa stati pe canapea, vorbind unul cu celalalt si privindu-va in ochi, sau iesind la o plimbare voi doi sau sa luati cina impreuna, discutand, impartasind pareri si privindu-va in ochi. Dr. Gary Chapman ne indeamna la un mic experiement, usor de facut: cand mergeti la restaurant priviti cuplurile de la celalalte mese. Ii vei descoperi repede pe cei aflati in faza de indragostire, care nu-si pot lua privirea unul de la celalalt, in timp ce cuplurile formate cu ani in urma, privesc in gol, lasand impresia ca unicul motiv al prezentei lor acolo este sa manance. Din punct de vedere afectiv, este important ca in intervalul de timp petrecut impreuna sa ne concentram unul asupra celuilalt, activitatea pe care o facem fiind doar mijlocul care ne ajuta sa simtim ca suntem impreuna. Ne pricepem sa vorbim si mai putin sa ascultam. Pentru unii dintre noi, a invata sa asculte poate fi dificil, dar nu este imposibil de realizat.

3. Darurile
Simbolurile concrete ale iubirii pot fi importante pentru unele persoane si mai putin importante pentru altele. Acest limbaj este cel mai usor de invatat. Daca limbajul iubirii partenerului/partenerei este reprezentat de primirea de cadouri, marcarea evenimentelor importante prin diferite daruri (nu neaparat costisitoare) le va socoti expresia iubirii pe care i-o porti. Darurile pot fi cumparate, gasite sau confectionate. Un biletel in forma de inima, facut de tine, cu mesajul „Te iubesc” gasit dimineata pe oglinda din baie ii arata celuilalt ca sentimentele tale nu s-au schimbat, ca esti atent la nevoile lui si ca esti implicat in relatia de cuplu. Pentru anumiti oameni, valoarea darurilor nu are legatura cu suma cheltuita, ci conteaza incarcatura afectiva.
Un dar mai relevant decat oricare altul, este daruirea propriei persoane, prezenta ta alaturi de celalalt.

4. Serviciile
Pentru unii oameni, limbajul primar al iubirii este reprezentat de capacitatea de a-i face celuilalt diverse servicii. Prin „servicii” intelegem lucrurile pe care ar vrea partenerul sa le faci pentru el: curatenia, spalatul vaselor, ajutorul la treburile casei si in ingrijirea copiilor, zugravitul dormitorului, plimbatul cainelui, gatirea felulului preferat de mancare, calcatul tinutei preferate etc. Acestea presupun grija, timp, efort, energie, organizare. Incercand sa te faci util/utila, exprimi iubirea prin diverse activitati importante pentru persoana iubita. Invatarea limbajului serviciilor pentru unii dintre noi presupune depasirea prejudecatilor privind rolurile sociale pe care le au barbatul si femeia in familie. Este foarte posibil ca punctele voastre de vedere sa fie diferite. Prin urmare, este nevoie sa fii deschis, sa examinezi si sa renunti la prejudecati pentru a-ti exprima iubirea fata de celalalt. Prejudecatile nu aduc beneficii, in schimb, daca esti atent si la nevoile afective ale celuilalt, folosind acel limbaj al iubirii care i se potriveste, vei avea satisfactii si va veti consolida relatia.

5. Contactul fizic
Atingerile sunt o modalitate de exprimare a iubirii. Tinutul de mana, saruturile, imbratisarile si raportul sexual sunt modalitati prin care ii comunicam partenerului sentimentele de iubire pe care le avem. Daca principalul limbaj al iubirii il reprezinta atingerile, atunci persoana respectiva se simte iubita, se simte in siguranta atunci cand partenerul de cuplu i le ofera. In cazul in care acestea lipsesc, incep sa se simta singuri, incep sa creada ca nu sunt iubiti si interesanti pentru partener, prin urmare, comportamentul lor se va schimba, vor deveni mai reci, mai distanti, mai putin comunicativi.
Din punct de vedere emotional, persoanele din aceasta categorie tanjesc si, in acelasi timp, daruiesc acest tip de afectiune. O mana trecuta prin parul partenerului, o strangere de mana, o imbratisare, raportul sexual reprezinta ancora emotionala a oamenilor pentru care contactul fizic este limbajul primar al iubirii.

orange_heart

Suntem diferiti, avem pareri si preferinte diferite si este firesc sa fie asa. Nu este de mirare, ca si modalitatile prin care ne aratam si ne exprimam iubirea sunt altele. Cazurile de cupluri in care ambii parteneri sa foloseasca acelasi limbaj al iubirii sunt rare. Ca si in cazul limbilor straine, unele persoane pot fi „bilingve”, pot sa foloseasca doua limbaje ale iubirii. Important este sa descoperim care este propriul nostru limbaj si care este cel al partenerului. Alegand sa „vorbim” fiecare pe limba celuilalt, vom reusi sa schimbam climatul afectiv din cuplu, sa ne consolidam relatia si dupa ce euforia indragostirii a trecut.

Sursa: Gary Chapman- „Cele 5 limbaje ale iubirii”.

 

Psiholog clinician / Psihoterapeut

 

 

 

Alina Lungu

3 greseli pe care le fac parintii atunci cand sunt tinta bullying-ului din partea propriilor copii

Hispanic girl with hostile parents
Este sfarsitul unei zile lungi. Abia ai ajuns acasa de la serviciu, complet epuizat. Pornesti televizorul, te arunci pe canapea ca sa prinzi finalul emisiunii preferate. Savurezi linistea. Tocmai atunci, copilul tau incepe sa se vaicareasca si nu se opreste. Vrea sa manance o prajitura inainte de cina. Ii spui nu.

“Mi-ai promis!”, pretinde. “Ai spus ca pot sa mananc atunci cand vei ajunge acasa”. Ii spui sa astepte dupa masa de seara. Se aseaza in dreptul televizorului. “Vreau acum! In acest moment!”

Inchizi ochii si respiri adanc. Poate chiar numeri pana la 10. Dar copilul tau ridica tonul: “Mi-ai mintit! Am asteptat toata ziua! Te urasc! Esti un prost!”

Stop cadru: acest moment in care copilul tau testeaza limitele tocmai s-a transformat in fenomenul numit bullying. Esti agresat verbal si jignit de propriul copil.

Ce faci?

3 tactici cu efect invers fata de ceea ce ti-ai propus

De obicei, parintii aleg sa faca unul din urmatoarele 3 lucruri: cedeaza, pedepsesc sau negociaza.

1. Renuntarea

Nu orice batalie merita sa fie castigata. Sa cedezi si ii oferi copilului tau ceea ce-si doreste este, uneori, o solutie buna – mai ales daca iti ofera un moment de liniste. Dar ce faci atunci cand incercarea copilului de a-ti testa limitele se transforma in bullying? Nu ceda revendicarilor exprimate agresiv. Este ca si cum ii recompensezi un comportament abuziv, ii transmiti un mesaj gresit. De fiecare data cand cedezi bullying-ului exercitat de propriul copil, ii transmiti un mesaj simplu: bullying-ul functioneaza! Prin urmare, data viitoare cand se va simti frustrat de restrictiile pe care i le impui, va recurge la acelasi comportament agresiv pentru a obtine ceea ce isi doreste: pana la urma, tu l-ai invatat ca daca preseaza suficient, cedezi.

2. Pedeapsa
Atunci cand esti tinta copilului tau pentru bullying, este dificil sa nu reactionezi si sa nu faci exact la fel ca el. Sa iti pastrezi calmul si sa nu copiezi comportamentul agresiv al copilului tau, nu este o abilitate care sa vina natural. Ca si in cazul altor abilitati, stapanirea de sine, autocontrolul se invata. Pierzandu-ti calmul, tipand la el si pedepsindu-l aspru este tot o forma de agresiune, practic, se creeaza in familie o cultura a bullying-ului. Parintii care castiga “bataliile” cu copiii bazandu-se pe pedepse, obtin o victorie amara: exista un castigator si un invins. Unul este fericit, celalalt nu.

Copii pedepsiti constant devin dispretuitori si plini de resentimente, pe termen lung putand sa se dezvolte probleme de comportament mai serioase. De exemplu, copiii pot:

  • Sa adopte un comportament sfidator si opozitional direct sau sa se impotriveasca tacut
  • Sa internalizeze frustrarea si astfel sa devina depresivi sau anxiosi
  • Sa foloseasca fenomenul de bullying din ce in ce mai des, escaladand conflictele si perturband viata de familie

3. Negocierea
Te uiti la copilul tau care trece printr-o criza, se consuma. Fiind un parinte atent si preocupat de binele copilului tau, iti iei un moment de gandire si calculezi optiunile. Incerci sa-i intelegi perspectiva: a asteptat toata ziua dupa tine (si dupa prajitura). Cand in sfarsit ai ajuns acasa, te-ai pravalit pe canapea, ai pornit televizorul si l-ai ignorat.

Il intelegi, e suparat si are tot dreptul sa fie asa. Prin urmare, decizi sa faci o intelegere: ii oferi o jumatate de prajitura acum si celalalta jumatate dupa masa.

Gandeste-te:

Este negocierea cea mai buna alegere intr-un asemenea moment?
Daca face o contra-oferta?
Daca continua sa se comporte la fel si sa ceara intreaga bucata?
Negocierea este una dintre cele mai des intalnite tehnici in parentingul modern. Incercarea de a gasi un teren comun cu copilul in timpul conflictelor, nu este o idee rea. Cedezi tu putin, cedeaza si el putin si toata lumea este fericita. Corect?

Da si nu, depinde de situatie.

Cand testarea limitelor tale sau ale altora se transforma in bullying, nu mai poate fi vorba de negociere. Cand negociezi cu o persoana care te agreseaza verbal, deschizi calea pentru conflicte de acum inainte. Ca si in cazul renuntarii, recompensezi comportamentul de tip bullying si il inveti pe copilul tau ca un astfel de comportament are efect. Data viitoare cand se va simti frustrat de regulile impuse, va recurge la bullying pentru ca a inteles ca acest comportament deschide calea negocierii, iar prin negociere, va obtine ceea ce isi doreste.

Un alt cusur al negocierii intr-un moment de bullying: copilul poate incepe sa creada ca orice, chiar si comportamentele dezirabile sunt negociabile. In loc sa faca ceva pentru el insusi si pentru satisfactia resimtita, va face acel lucru doar ca fie recompensat.

De exemplu:

  • Fiica ta poate pretinde sa primeasca bani daca isi face singura patul.
  • Fiul tau asteapta recompense pentru ca isi face temele.
  • Copilul tau ajunge sa ceara bani pentru notele bune.

Comportamentele dezirabile nu ar trebui sa devina moneda de schimb. Negocierea in scopul obtinerii de recompense inlocuieste implinirea personala, impiedicand dezvoltarea stimei de sine. In loc sa isi consolideze increderea in fortele proprii si autonomia, raman imaturi si dependenti de parinti in scopul gratificarii.

Child-yelling-resized-750x325

 

3 metode eficiente impotriva bullying-ului

Asa cum am aratat mai sus, renuntarea, pedepsirea si negocierea in momentul bullyingului nu aduc nici un beneficiu pe termen lung. Aceste tactici ofera o linistire pe termen scurt, dar nu sunt indreptate catre cauza bullyingului.

Inainte de a cauta problemele mai profunde, sa luam in considerare cei mai importanti 3 pasi pe care-i poti face in momentul in care apare bullyingul din partea copilului tau: reducerea intensitatii conflictului, validarea sentimentelor si laudarea punctelor tari.

Reducerea intensitatii conflictului
In momentele de bullying din partea copilului, parintii adesea reactioneaza impulsiv si escaladeaza conflictele. Tipa sau pedepsesc, ceea ce are ca efect cresterea tensunii si inrautateste bullying-ul. Este important sa iti pastrezi calmul si sa ramai la conducere. Nu deveni reactiv si nu cade in plasa raspunsurilor impulsive. Ramai pe pozitii fara a dramatiza. Daca conflicul escaladeaza, pune pauza: respira si da sansa tuturor sa se linisteasca. Atunci cand copii experimenteaza frustare intensa, nu poti apela la ratiune. Daca incerci,doar le vei creste frustarea.

Atat tu, cat si copilul tau, veti obtine beneficii dintr-un moment de liniste, adunandu-va gandurile si regastigandu-va echilibrul. Daca poti, paraseste camera sau plimba-te putin in liniste. Respira aer curat. Va da timp, amandorura, sa va linistiti. Gaseste pacea interioarainainte sa incerci sa faci pace cu copilul tau. Odata ce lucrurile se linistesc, poti decide in cunostinta de cauza, ce actiune sa urmezi.

Valideaza-i sentimentele
Nu gresesti niciodata daca ii validezi sentimentele:

“Inteleg ca te simti frustrat. La fel ma simt si eu.”
“Vad ca esti suparat. Da-mi 10 minute de liniste sa ma gandesc la asta.”
“Haide sa mancam ceva inainte. Ne vom simti amandoi mai bine.”
Copiii raspund pozitiv atunci cand le recunosti sentimentele. Incep sa se calmeze imediat.

In timpul pauzei, intreaba-te: “Care ar putea fi cauza pentru care copilului meu foloseste bullying-ul?”, “Este obosit?”, “Ii este foame?”, “Se simte neglijat?”, “Oare a fost o zi lunga pentru noi toti?”, “Poate se joaca prea mult pe computer sau are acces neliminat la internet?”.

Bullying-ul este un efect, intotdeauna exista o cauza profunda. Gandeste-te ce anume ar putea sa-l faca pe copilului tau atat de iritat. Ajuta-l sa iti spuna ce gandeste, in timp ce ii validezi sentimentele.

“Inteleg ca esti furios, este dreptul tau sa simti asta.”
“Te simti ranit. Esti suparat ca nu iti dau ceea ce iti doresti.”
“In loc sa ne certam, hai sa incercam ceva nou: spune-mi de ce esti atat de suparat.”
Incurajeaza o comunicare matura. Faptul ca ii intelegi sentimentele va dezamorsa frustrarea si va duce la recadrarea momentului.

Nu uita: ofera-i copilului ceea ce are nevoie, nu ceea ce vrea. Invatandu-l sa comunice eficient in timpul frustrarii este mai important decat sa obtina ceea ce isi doreste pe moment.

Cedand intr-un moment de bullying, pedepsindu-l sau negociind il priveaza de ocazia de a-si infrunta frustrarea si a invata sa o stapaneasca.

Ajuta-l sa inteleaga ca bullying-ul nu este calea de a obtine ceea ce isi doreste:

“Nu am de gand sa iti raspund atat timp cand tipi la mine.”
“Bullying-ul nu-ti va aduce ceea ce iti doresti.”
“Poti mai mult. Esti prea destept ca sa recurgi la bullying.”

Lauda progresele
Cand ati luat impreuna o decizie, ramai pe pozitie. Nu o reviziuni atat timp cand copilul tau te testeaza in continuare si forteaza pentru a primi mai mult. Asigura-te ca ii lauzi punctele forte:

“Apreciez felul in care imi vorbesti acum.”
“Stiu ca ti-a fost greu. Sunt mandru de modul in care iti exprimi sentimentele.”
“Faci o treaba excelenta, te maturizezi.”
Intarirea punctelor forte ale copilului tau va avea ca efect cresterea increderii in sine, va intelege ca o comunicare eficienta si echilibrata ii poate aduce mai mult decat o cearta.

Sursa: WHEN KIDS CALL THE SHOTS: How to Seize Control from Your Darling Bully—and Enjoy Being a Parent Again www.seangrover.com
Traducerea:

alina lungu

 

 

 

Psiholog clinician, psihoterapeut

Alina Lungu

Cum să-ți iubești copilul chiar și când ești furios

 

„Între stimul și răspuns există un timp. În acest timp se află libertatea și puterea noastră de a ne alege răspunsul. „  –Victor Frankl

Știu, nu încetezi niciodată cu adevărat să îți iubești copilul de fapt, chiar și atunci când el își iese din minți și nu poți suporta să îl mai ai în preajmă niciun minut. Din păcate, dragostea pe care i-o porți copilului nu este cel mai important factor în dezvoltarea lui emoțională.

Cel mai semnificativ factor este daca copilul tău se simte iubit, necondiționat. Asta înseamnă ca el să se simtă iubit exact așa cum este. Chiar și atunci când te scoate din minți!

Copilul tău știe că este iubit, exact așa cum este el? Că nu trebuie să fie perfect ca să fie iubit? Că furia lui, dezamăgirea, frustrarea și tristețea sunt caracteristici umane și că poate conta pe tine pentru a-l ajuta să învețe să gestioneze aceste emoții astfel încât să nu fie nevoie să acționeze doar pentru că le simte?

mother-talking-to-angry-toddler-296x197

Probabil vă întrebați cum va învăța copilul aceste lucruri. Răspunsul este simplu, și totuși atât de dificil de aplicat: să îl iubești necondiționat, chiar și – în special atunci- când simți că te scoate din minți.
De ce? Pentru că micutul tău știe deja că îl iubești atunci când este dulce, generos și ascultător. Dar nu este sigur că îl iubești când se simte furios, gelos sau lacom. Când se comportă într-un mod indezirabil nouă, de fapt lui îi este teamă că este un copil ,,rău”.

Dar atunci când:
– poți să rămai conectat la el chiar și atunci când îi trasezi limite cu privire la comportamentul lui, el învață că nu este o persoană rea, ci este doar om
– poți rezista să îi aduci acuze chiar și atunci când ești ,,pe bună dreptate furios”, învață din comportamentul tău cum să își regleze propriile emoții.
– poți să fii empatic cu el în același timp în care îi trasezi limite, astfel încât să vrea să le urmeze – el învață autodisciplina
– poți să accepți că este prin definiție o persoană imatură, care face în mod natural greșeli – el învață că greșelile fac parte din procesul de maturizare și că ceea ce este cu adevărat important este observarea și corectarea lor și dorința de a nu le mai repeta în viitor.
– poți să-l iubești chiar și atunci când e suparat – învață că emoțiile se pot manageria și că nu sunt periculoase și că este ok să le simtă, chiar dacă sunt incomode. Această acceptare de sine îl ajută în cele din urmă să își regleze emoțiile fără să fie nevoie să acționeze în funcție de ele.

Crescându-ne abilitatea de a iubi necondiționat înseamnă că ne luam angajamentul să avem o relație bazată pe iubire cu copiii noștri, și nu pe furie. Desigur, asta nu înseamnă că nu vor mai fi momente când te vei înfuria pe copilul tău. Știm cu toții că nu ne simțim foarte iubitori în astfel de momente.

A iubi necondiționat atunci când ești furios nu este un lucru ușor. De fapt, este un efort atât de mare, încât în astfel de momente se dezvoltă ,,mușchiul” dragostei adevărate. Dar nimic nu schimbă comportamentul copilului tau atât de repede.
În loc să îți descarci furia pe puiul de om care se află sub îngrijirea și îndrumarea ta, poți învăța cum să respiri adânc și să îți iei câteva momente să te liniștești?
Cheia este mărirea timpului dintre momentul în care copilul te provoacă și momentul în care tu reacționezi, astfel încât să ai posibilitatea să îi oferi un răspuns benefic. Apoi vei putea să îți întâmpini copilul ca așa cum face profesorul cu elevul și să îl ajuți să-și proceseze emoțiile negative într-un mod constructiv. Cum?
1. Atunci când te înfurii, schimbă-ți atenția de la copil și focusează-te pe calmarea ta.
Uită de gândul de a-i da lecții copilului dacă nu ești într-o stare iubitoare. Creierul nostru, și implict al copiilor, este deschis la a acumula informații atunci când este relaxat. Furia și pedeapsa nu sunt compatibile cu iubirea pentru că micutul tău nu crede că îl iubești atunci când te vede furios pe el. Astfel de momente se sfârșesc prin reacții de tipul ,,luptă, fugi sau îngheață’’,  iar zonele de învățare ale creierului celui mic nu mai sunt deloc receptive.

2. Ce se întâmplă dacă copilul îți ,,merită furia”?
Ai oricând dreptul să simți că ești furios, dar de fiecare dată furia este A TA și nu este responsabilitatea altei persoane. În orice caz, aceasta nu este o concluzie la care să ajungi atunci când ești furios. Încearcă după ce te liniștești.

3. Dar dacă comportamentul copilului are nevoie de ,,disciplină’’ ?
Disciplina înseamnă ghidare, iar ghidarea va fi mult mai eficientă atunci când ești calm. Este jobul nostru ca părinți să oferim copiilor noștri modele sănătoase de a gestiona emoțiile, și nu invers. Asta înseamnă să nu acționăm din starea de ,,fugi, luptă, îngheață”, în care copilul pare dușmanul nostru, în care noi trebuie să câștigăm, iar copilul să piardă.

4. Dar nu este sănatos să ne exprimăm furia?
Revărsarea furiei asupra unei alte persoane nu este sănătosă și nu face decât să consolideze această emoție. Ce este cu adevărat sănătos este ca tu să conștientizezi ce simți în acel moment și să ai curajul să investighezi ce ce află sub furie – poate fi durere, frică, dezamagire. Dacă îți dai voie să simți aceste emoții și să le observi manifestarea în corp, fără să acționezi lăsându-te purtat de ele, acestea încep să se domolească. După ce te-ai calmat, vei putea să manageriezi mai bine propriile tale răni și să intervii astfel încât copilul să învete cum să-și managerieze propriul comportament.

5. Copilul nu are nevoie de o lecție în astfel de momente?
Desigur, dar furia nu este genul de lecție pe care să vrei să o predai copilului tău. Dacă aștepți ca starea copilului tău să fie una receptivă, lecția pe care vrei să i-o transmiți are toate șansele să fie învățată, iar copilul tău va învăța chiar mai mult decât cum să-și regleze comportamentul – autoreglarea emoțiilor. Și, la fel de important, va învăța că este iubit necondiționat exact așa cum este, chiar și când simte tot felul de emoții inconfortabile, care până la urmă sunt caracteristice oamenilor.
Amintiți-vă că am spus că nu o să fie ușor. Dar cu fiecare dată când reușești să îți manageriezi furia și să nu o reverși asupra copilului, acest antrenament va deveni mai ușor. Practic reușești în acest fel să îți resetezi creierul!
Continuă să practici și să identifici acel moment dintre stimul (comportamentul copilului) și răspunsul tău. Observarea acestui moment în primă fază, ne dă posibilitatea să acționăm diferit data viitoare când se întâmplă.

A iubi necondiționat este un tip de parenting win-win. Pentru că de fiecare dată când nu acționezi mânat de furie în relația cu copilul tau, creezi mai mult spațiu pentru dragoste. Și unde este spațiu pentru dragoste, este spațiu pentru miracole.

 

Articol tradus dedinca diana

Diana Dincă – psiholog clinician, psihoterapeut

 

sursa: http://www.ahaparenting.com/blog/Unconditional_love_When_Angry_at_child

foto: angry-mom, http://www.moms.ae

 

Agorafobia și atacurile de panică

Agorafobia este considerată de specialiști ca fiind cea mai răspândită și invalidantă fobie. De cele mai multe ori, ea poate fi însoțită de atacuri de panică, ce reprezintă apariții sau intensificări bruște ale anxietății, însoțite de simptome somatice ca: palpitații, amețeli, transpirație abundentă, senzații de sufocare, dificultăți în respirație, tremor, dar și de simptome psihice care se referă la teama subiectului că va muri, că va face un atac de cord sau un atac cerebral, că se va sufoca sau va leșina.

atacuri de panicaAgorafobia este definită ca reprezentând anxietatea resimțită de subiect atunci când se află în locuri sau situații din care ar fi dificil sau jenant să iasă sau în care nu dispune de un ajutor din afară, în cazul producerii unui atac de panică situațional sau neașteptat.Există o strânsă legatură între agorafobie și atacurile de panică: mulți agorafobici prezintă și atacuri de panică, după cum unii subiecți cu atacuri de panică dezvoltă și un comportament de tip agorafobic, evitând situațiile în care cred că s-ar putea produce un atac de panică. Acest aspect contribuie la o limitare serioasă a stilului lor de viață.

Unul dintre clienții pe care i-am tratat pe parcursul timpului mi-a solicitat sprijinul pentru a depăși perioada dificilă prin care trecea. Aflându-se în metrou în drum spre facultate, inima a început să-i bată cu putere, a avut o senzație de amețeală, i s-au înmuiat picioarele, trăind impresia că va leșina. Din acel moment viața lui s-a schimbat complet, fiind frământat de mai multe întrebări: “Oare mi se va face rau?”, “ Oare va fi cineva care să mă ajute?”, “Ce pot face să nu mai ajung în această situație?”.

A început prin a evita să mai meargă cu mijloacele de transport în comun sau cu metroul, apoi a refuzat să meargă în spații aglomerate (la concerte, la teatru, la piață, în mall). Din cauza acestor probleme a renunțat la facultate și la ieșirile cu prietenii, petrecându-și tot mai mult timp singur și refuzând în cele din urmă să mai iasă singur din casă.

În astfel de cazuri, cea mai recomandată este psihoterapia individuală, care, prin tehnicile folosite de specialist, are rolul de a-l face pe client să înțeleagă că la baza atacului de panică se află un cumul de evenimente care formează un cerc vicios și care presupune interpretarea catastrofizantă a unor simptome fiziologice sau psihice, considerate semne ale unei catastrofe iminente.
file0001915505944De exemplu, persoanele care prezintă atacuri de panică pot interpreta palpitațiile ca fiind simptomele unui atac de cord, amețelile ca semn că va leșina, iar dificultățile de respirație ca semn că se va sufoca.
Este important ca persoanele care suferă de atacuri de panică să înțeleagă că o serie de stimuli de natură internă sau externă – care sunt percepuți ca amenințători- vor determina apariția anxietății cu simptomele specifice acesteia.

Cu cât persoana va interpreta aceste simptome ca fiind semnele unui dezastru iminent, cu atât anxietatea se va accentua și aceasta va intra într-un cerc vicios, care va culmina cu un atac de panică.
Atacul de panică este menținut de regulă de trei elemente: de atenția selectivă îndreptată asupra senzațiilor fiziologice, de comportamentele de asigurare și de cele de evitare.

Atunci când apar anumite senzații corporale, subiectul are tendința de a-și îndrepta atenția asupra lor, reușind astfel să accentueze intensitatea acestora. Din aceasta cauză, va fi mai înclinat să interpreteze în mod eronat aceste fenomene și va ajunge să intensifice acțiunile de asigurare, pentru a preîntâmpina producerea așa-ziselor catastrofe. De exemplu, o persoană care are dificultăți respiratorii și care trăiește cu convingerea că se va sufoca, va încerca să-și controleze respirația generând simptome specifice hiperventilației, pentru ca în cele din urmă respirația să fie și mai îngreunată.
Cel de-al treilea element care menține atacul de panică este comportamentul de evitare, care nu face decât să limiteze posibilitățile subiectului de a-și trăi starea de anxietate și să descopere singur că aceasta nu produc niciun fel de catastrofă.

În cadrul psihoterapiei cognitiv comportamentale, specialistul urmărește obținerea a cât mai multor informații referitoare la natura interpretărilor catastrofizante, descrierea în detaliu a senzațiilor corporale de care se teme subiectul, dar și exemple ale comportamentelor de evitare-asigurare.
Psihoterapia cognitiv – comportamentală folosește mai multe tehnici și metode care să ducă la ameliorarea simptomelor și la dispariția atacurilor de panică. Printre acestea se numară:

Metode de conștientizare, prin intermediul cărora clientul poate ajunge la concluzia cămenținerea atenției selective asupra senzațiilor fiziologice duce la exacerbarea acestora.
Strategii de reatribuire, care au rolul de a construi un set de gânduri alternative, benefice, care să faciliteze realizarea experimentelor de infirmare a gândurilor și convingerilor negative, cu scopul de a scădea anxietatea.
Experimente în sfera comportamentală, care implicăproducerea voluntară a unor senzații fiziologice asociate cu anxietatea, într-un cadru securizant (în cabinet), în vederea infirmării gândurilor asociate cu producerea unor catastrofe.

Cea mai importantă sursă de informații referitoare la eficiența demersului terapeutic îl reprezintă jurnalele pentru notarea gândurilor negative, generatoare de panică. Această tehnică este folosită de terapeut ca “temă pentru acasă”. Temele pentru acasă au rolul de a continua demersul terapeutic și în afara cadrului specific terapiei, în mediul clientului, de a-l face pe acesta să conștientizeze gândurile negative automate care mențin apariția simptomului.

În ceea ce privește abordarea terapeutică a agorafobiei, tratamentul pornește de la stabilirea foarte clară a unor obiective, alegerea lor fiind bazată pe incapacitatea subiectului de a face o serie de lucruri.
De exemplu, dacă un client cu agorafobie nu poate merge la supermarket neînsoțit, de teamă că i se va face rău și va avea un atac de panică, ce îi va genera un leșin, nefiind cineva cunoscut să-l ajute, un obiectiv potrivit pentru stadiul avansat al terapiei ar fi: “Să merg singur la supermarket”. Acest obiectiv principal va fi la randul lui împărțit în obiective mai mici cum ar fi:

  • Să cobor singur cu liftul până în fața blocului, unde să stau 5 minute
  • Să merg până la magazinul din colț
  • Să intru la magazinul din colț singur să cumpar un suc
  • Să merg singur până în stația de autobuz
  • Să urc singur în autobuz când nu este foarte aglomerat și să cobor la prima stație
  • Să urc singur în autobuz când nu este foarte aglomerat și să cobor la supermarket
  • Să intru în supermarket

În abordarea terapeutică a agorafobiei cu atacuri de panică este foarte importantă și implicarea familiei clientului, care va beneficia la rândul ei de consiliere specializată pentru a putea acorda suportul de care clientul are nevoie, dar și pentru a putea înțelege natura simptomului.

Pe finalul întâlnirilor, terapeutul va aloca două sau trei ședințe pentru prevenirea recăderilor, axându-se pe recapitularea tehnicilor și a elementelor învățate pe parcursul terapiei de către client.

Sursa: Irina Holdevici, Tratat de psihoterapie cognitiv-comportamentală


Psiholog clinician
Psihoterapeut

dinca diana

 

 

 

Diana Dincă

 

Anxietatea noastră de toate zilele

Interesul pentru măsurarea anxietății este enorm atât datorită răspândirii ei în rândul populației în general, cât și a neclarităților conceptuale a formelor clinice din această clasă, multe dintre acestea fiind destul de vag conturate.

După H. Lindell (citat de Barlow, 2000), anxietatea este umbra inteligenței: “Doar omul poate fi fericit, dar numai omul poate fi anxios și îngrijorat. Îmi vine să cred că anxietatea acompaniază intelectul ca și umbra corpul și cu cât cunoaștem mai mult natura anxietății cu atât cunoaștem mai mult despre intelect”.

file0002062790027

 

Semnele și simptomele anxietății (cele patru module ale anxietății):

Semnele și simptomele anxietății

Cauzele anxietății generalizate:

Cauzele exacte ale anxietății generalizate nu sunt cunoscute, dar se pare că la geneza bolii stau mai mulți factori: factori genetici, chimia creierului și stresul din mediu.

Factorii genetici în anxietate: Cercetările sugerează că istoricul familial are un rol în creșterea probabilității ca o persoană să dezvolte anxitetate. Aceasta înseamnă că tendința spre anxietate se poate moșteni în cadrul familiei.

Chimia creierului: Anxietatea generalizată se asociază cu nivele anormale de neurotransmițători în creier. Neurotransmițătorii sunt mesageri chimici care ajută la transmiterea informației de la o celulă nervoasă la alta. Daca neurotransmițătorii sunt dezechilibrați, atunci mesajele din creier nu se pot transmite normal. Acest lucru poate modifica felul în care creierul reacționeaza la anumite situații și poate duce la anxietate.

Factorii de mediu: Traumele psihice și evenimentele stresante, cum sunt abuzul, decesul cuiva iubit, divorțul, schimbarea slujbei sau a  școlii etc, pot duce la anxietate generalizată. Utilizarea sau încetarea utilizării unor substanțe care produc dependență, cum sunt alcoolul, cafeina și nicotina pot să agraveze anxietatea.

 

Psihoterapia de tip cognitiv – comportamentală este un mod eficient de a lupta contra anxietății. Principiul de bază al acesteia postulează în sensul că modurile în care individul se comportă sunt determinate de situațiile imediate și de felul în care subiectul le interpretează. Felul în care clientul gândește influențează felul în care se simte: dacă gândurile lui sunt pozitive, ca rezultat, și emoțiile vor fi tot pozitive. Psihoterapia cognitivă ajută la a ne comporta într-un mod eficient și rațional. Având în vedere că gândurile noastre, fie pozitive fie negative, pot conține erori, cu ajutorul psihoterapiei cognitiv – comportamentale putem învăța cum să adunăm dovezi pentru a afla cât de eronate sau corecte sunt ele, și ce putem face pentru a le adapta realității.

Psihoterapia cognitiv-comportamentală are drept obiectiv reducerea anxietății prin intermediul învățării clienților să identifice, să evalueze, să controleze și să modifice gândurile negative legate de pericole potențiale cât și comportamentele asociate cu acestea.

 

 

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Ana Petrescu

ana petrescu

 

 

Responsabilitate și responsabilizare

Ce este responsabilitatea?

Responsabilitatea este abilitatea de a răspunde în mod conștient la ce se întamplă în viața noastră. Dacă este o abilitate înseamnă că putem să o învățăm. Doar când putem răspunde conștient ținând seama de valorile noastre interioare, putem spune că suntem responsabili. Dar cum îi putem învăța așa ceva pe copiii noștri?

Brent_and_Daddy

Consolidând tot timpul această abilitate în propria persoană și fiind în fiecare moment un exemplu pentru copilul tău. Explicându-i în permanență modul în care ai ales să răspunzi la ce ți se întamplă, îți ajuți copilul să înțeleagă că totul în viață este o alegere și, astfel, va învața de mic, să ia propriile lui decizii, în functie de propriile lui valori.

Valorile nu pot fi impuse. Ce facem dacă valorile copilului nostru nu coincid cu ale noastre?

Să fii părinte nu se rezuma doar la a-i asigura copilului tau nevoile fundamentale: îngrijire, hrana, siguranță, ci și la a-ți ajuta copilul (urmând toate fazele intermediare, evident) să se transforme într-un adult responsabil, “cu capul pe umeri si picioarele pe pamant”. Misiunea noastră, a părinților, nu este deloc simplă, însă prin forța propriului exemplu, prin exersare zilnică și explicații logice și pe înțelesul lor, copiii pot deveni independenti și responsabili de la vârste mici.

A fi responsabil este una dintre cerințele esențiale ale vieții de adult. Pentru a-și însuși această abilitate, încă de când sunt mici, copiii trebuie învățați că, asa cum au dreptul la joacă și la distracție, au și obligații și responsabilități în familie și în societate.

Copiii, mai ales în primii ani de viață, nu au destule cunoștințe despre lume, despre ceea ce-i înconjoară, așa încât, ei caută un model, o persoană pe care să o imite. De regulă, copiii sunt mai influențați de ceea ce fac părinții, decât de ceea ce spun. De aceea, e indicat să fim tot timpul conștienți de ceea ce-i învățăm pe copiii noștri, chiar și fără să ne dăm seama. Ei învață de la noi abilități sociale, respectul față de ceilalți, învață din atmosfera de acasă. Astfel, dacă copilul ne va vedea ca îi respectăm pe cei din jurul nostru salutându-i, spunând “vă rog”, “mulțumesc”, și că primim la rândul nostru același lucru, va învăța să respecte și să fie respectat. Dacă va vedea că nu lăsăm mizerie în jurul nostru, că nu aruncăm lucruri pe jos, că acasă facem ordine, va învăța să respecte mediul în care trăiește și natura, va învăța că nu există “un cineva” a cărui treabă este să strângă după noi. Dacă copilul nostru va vedea că nu e bine să arunce mâncare, lucruri pe care nu le mai folosește, îmbracă, sau cu care se joacă și că, în schimb, există varianta să cumpăram exact cât avem nevoie, să dăm jucăriile și hăinuțele pe care nu le mai folosim unor copii sau adulți care nu au aceleași posibilități ca noi, va învăța ce e compasiunea, va învăța că pentru toate aceste obiecte cineva muncește, va învăța să aprecieze altfel aceste lucruri. Dacă copilul nostru va vedea că încercăm să mâncăm sănătos, că avem grijă ca alimentația să fie echilibrată și că mesele sunt la ore fixe, va învăța să nu mănânce între mese, să mănânce cât mai rar fast food și că o dietă echilibrată este baza unei vieți sănătoase.

M3352M-1009

 

Toți părinții își iubesc copiii, vor să-i crească cât mai bine și să le ofere cât mai multe lucruri. Unii dintre noi picăm în capcana hiperprotecției (“ lasă că are timp, când va fi mare….”) și a lipsei responsabilizării – ceea ce ne transformă copilul într-unul iresponsabil, incapabil să-și îndeplinească propriile nevoi, un copil mofturos și egoist, care poate învăța să aștepte de la cei din jurul lui să facă treburi pentru el (“copilul Rege”).

Este important să le oferim copiilor noștri susținere, afecțiune, să-i învățăm că (aproape) orice problemă are o rezolvare, să-i ajutăm să caute soluții alternative și să nu îi tratăm ca pe niște mici “ Dumnezei”. Să învățăm să-i ascultăm, să încercăm să achiziționam cunoștințele și înțelegerea necesare pentru a le oferi o educație “de calitate”, o educație adecvată, care să îi ajute să se dezvolte sănătos și să înfrunte viața cu deschidere, încredere și curaj.

 

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Oana Stan

Copiii cu ADHD și disciplina – o provocare pentru orice părinte

Deficitul de atenție cu tulburare hiperchinetică este o problemă des întâlnită în ultimii ani, dar foarte dificil de diagnosticat corect de către specialisti. Copilul cu ADHD nu dă deseori atenție detaliilor sau greșește din neglijență la teme, lui îi este dificil să se concentreze la sarcinile de lucru sau la joacă, pare să nu asculte când i se vorbește direct, adesea nu urmărește instrucțiunile și nu își termină temele, are des dificultăți în a-și organiza sarcinile și activitățile, frecvent evită sau are rețineri în a se implica în sarcini care necesită un efort mental susținut, pierde deseori jucării, teme, creioane, cărti sau alte bunuri personale, atenția îi este distrasă frecvent și foarte ușor de stimuli externi, este adesea uituc în ceea ce privește sarcinile cotidiene, își mișcă frecvent mâinile sau picioarele, se foiește pe scaun, se ridică deseori de pe scaun în clasă sau în alte situații când trebuie să stea așezat, deseori aleargă sau se cațără în situații în care acest lucru nu este adecvat, are des dificultăți în a participa la activități recreative în liniște, se află frecvent în continuă mișcare, vorbește excesiv de mult, frecvent îi scapă răspunsurile înainte ca întrebările să fie terminate, are dificultăți în a-și aștepta rândul sau îi întrerupe și îi deranjează pe alții foarte des.

file0001346788047

Tragem deci concluzia că ADHD are o serie de comportamente de bază asociate în ceea ce privește următoarele: neatenția “Ceea ce îi spun îi intră pe o ureche și îi iese pe alta.”, impulsivitatea “Nu putem să-l pierdem o clipă din ochi”, hiperactivitatea “Atunci când e în vizită trebuie să atingă tot ce se poate.” , insațiabilitatea “Nimic din ce fac nu-l mulțumește, orice ar obține, vrea mai mult.”, neintegrarea socială “Nu știe cum să se poarte când este cu persoane străine prin preajmă”, proasta coordonare “Este atât de neîndemanatic, încat este ultimul ales la orice joc.”, dezorganizarea “Uită o sumedenie de lucruri la școală, pe terenul de sport sau la bazin.” , caracterul schimbător “În unele zile, e atât de agreabil. În altele, pur si simplu nu știe ce năzbâtii să mai facă.”, stima de sine redusă “Acum se dă bătut fără să mai încerce măcar.”

Toate acestea pot fi semnale de alarmă pentru părinți, educatori sau profesori și este foarte important ca aceștia să se adreseze specialistului în vederea punerii unui diagnostic corect.

De ce metodele uzuale dau greș?

Tehnicile pe care le folosim cu succes la alți copii nu funcționează și în cazul ADHD. Pentru ca un program de conduită să fie eficient, mai întâi de toate, copilul trebuie să asculte, să planifice din timp, să-și amintească, să judece înainte de a acționa și să fie motivat de recompense. Tocmai acestea sunt punctele slabe în cazul ADHD, ceea ce explică de ce acești copii sunt atât de greu de disciplinat. Copilul cu ADHD aude jumatate din instrucțiuni și uită cealaltă jumătate. El nu percepe secvențial evenimentele care îl conduc spre dezastru.

Dacă lipsa controlului impulsurilor afectează disciplina, situația e înrăutățită de părinți cu reacții slabe de stimulare și de recompensare a comportamentelor pozitive. Copilul obișnuit își va ordona jucăriile, va fi recompensat cu o bucățică de ciocolată, va zâmbi și o va face din nou. Copilul cu ADHD va lua bucățica de ciocolată, se va plânge că nu este ciocolată cu cremă de alune, o va mânca, apoi va mai cere încă o bucată și încă o bucată.

 

Ce putem face?

Aceste probleme de planificare, de a acționa fără a gândi în avans și de a răspunde prost la recompense, îi fac pe copiii cu ADHD greu de controlat. Cele mai bune reguli vin odată cu o comunicare clară, cu instrucțiuni simple, un numar mic de reguli importante și recompense imediate și regulate, care se acordă în mod repetat.

file000123568926

Copiii cu ADHD au nevoie de rutină, organizare și consecvență, fiind important pentru ei să știe că au un program stabil care îi însoțește pe parcursul întregii zile. E important să se trezească la aceeași oră, să-și pună pijamaua sub pernă, să se spele, să se îmbrace, să-și ia micul dejun, să hrănească animalul de companie și să plece la scoală, în aceeași ordine, zilnic. Dacă echilibrul lor este dat peste cap de orice lucru diferit (o noapte în care s-a culcat târziu, un profesor înlocuitor, o excursie școlară), acesta îl va scoate din ritm.

Înainte de a le transmite un mesaj este foarte important să le atrageți atenția. Vorbiți clar, direct și adresați-vă pe nume. Priviți-i în ochi și arătați-le entuziasm. Dați-le instrucțiunile clar, simplu și pas cu pas. Dacă mormăiți, îi cicăliți, îi bombardați cu cuvinte sau veti vorbi tare să acoperiți televizorul, nu veți obține niciun rezultat. Cereți-i copilului apoi să vă confirme că a înțeles, pentru a vă asigura că a primit mesajul.

Un alt lucru foarte important este stabilirea regulilor în avans, create într-o perioadă de calm, nu concepute în momentul unui conflict. Trebuie sa fie simple, corecte, puține și bine înțelese : “Nu o întrerupi pe sora ta în timp ce își face temele (pentru că o să își piardă concentrarea) sau ,,Nu vei manca gustări înainte de masa de seară.” E important ca regulie să fie impuse, iar atunci când o regulă este pusă sub semnul întrebării, aceasta trebuie să fie repetată clar și apoi pusă în aplicare. Nu este cazul să marjați pe inflexibilitate, dar este important să nu schimbați decizia atunci când este luată.

Dacă la olimpiade s-ar introduce proba de certuri, cu siguranță copiii cu ADHD ar lua toate medaliile. Să te cerți și să dezbați cu un copil cu ADHD este o încercare care nu poate avea succes – sunt multe cuvinte și puțină logică. Spuneți care este regula și fiți fermi pe poziție: “Pot să iau o bucățică de ciocolată? Nu, cina este aproape gata. Dar bunica mă lasă să mananc. Știi regula.“ În aceste cazuri, tehnica discului stricat funcționează întotdeauna: repetați acelați lucru până când copilul se va plictisi să mai întrebe.

Număratul poate fi o tehnică benefică ce îi permite copilului să aibă răgazul necesar să evite refuzul din reflex. Spuneți regula, spuneți “unu”, așteptați 5 secunde, “doi”, așteptați 5 secunde, “trei” și apoi acționați.

Toate comportamentele pozitive trebuie recompensate pentru că legea de bază a schimbării comportamentului afirmă că: un comportament care îi aduce recompense copilului va fi repetat.

Pentru a încuraja cele mai bune purtări puteți folosi o răsplată fizică ( bani, mâncare sau un privilegiu special), emoțională ( prețuire, entuziasm sau mândria părintească) sau cumulative ( câte o steluță sau o față zâmbitoare pentru fiecare regulă de care a ținut cont și care, în final, vor alcătui împreună un premiu consistent).

Retragerea privilegiilor este o altă tehnică ce poate aduce îmbunătățiri comportamentului. Atunci când folosiți această tehnică, nu fiți prea severi și nu o prelungiți prea mult, pentru că există posibilitatea ca cel mic să o perceapă ca fiind nedreaptă și să înceapă să reacționeze exagerat sau să se poarte mult mai urât. Copiii pot pierde, de exemplu, privilegiul de a se uita la televizor, de a folosi telefonul sau de a se plimba cu bicicleta toată săptămâna. Pentru a da roade, nu stați la discuții, nu începeți o dezbatere și alegeți ceva important pentru ei.

Pedeapsa poate fi folosită și ea, însă numai pe perioade limitate. Ea trebuie acordată cu multă grijă pentru că uneori poate fi resimțită de copil mult mai profund decât v-ați dori. Metodele de disciplină dure ( lovirea ) reprezintă un abuz asupra copilului și nu ajută la îmbunătățirea comportamentului, ba mai mult, atrag dupa sine înverșunare, traume și acumulare de resentimente.file511298507554

Declarațiile de tipul “eu” facilitează comunicarea de cele mai multe ori pentru că este posibil să ziceți același lucru în două moduri diferite, fiecare ducând la un răspuns diferit. Dacă folosiți o afirmație de tipul “eu” transmiteți celuilalt cum vă simtiți, pe când dacă folosiți o afirmație de tipul “tu”, aceasta implică faptul că “tu” ești criticat. Nu uitați că atunci când copilul face ceva care ne irită, comportamentul este ceea care ne deranjează, nu copilul.

Și pentru că disciplina este un echilibru fragil între fermitate și încurajare, este foarte important să nu uitați să folosiți feed-back-ul în cazul faptelor bune: “Îmi place să văd o cameră așa de îngrijită’’ sau ,, Azi am fost mandră de tine la petrecere.”

Deși ADHD este o afecțiune care provoacă necazuri unui mare numar de copii și adulți, cu ajutor și înțelegere putem aduce împreună îmbunătățiri în viața, relațiile, educația, slujbele, eficiența studiului și respectul lor de sine.

 

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Diana Dincă

dinca diana

 

 

 

 

Forme ale abuzului emoțional asupra copiilor

Ce este abuzul?

Orice formă voluntară de acţiune care este în detrimentul copilului şi are loc, profitând de incapacitatea copilului de a se apăra, de a discerne între ceea ce este bine sau rău, de a căuta ajutor şi de a se autoservi.

Orice act prin care se produc vătămări corporale, tulburări psiho-emoţionale şi expuneri la situaţii periculoase sau percepute ca fiind periculoase de către copil.

Poate fi un act întâmplător, ca o poartă de refulare a conflictelor dintre părinţi sau când părinţii confundă autoritatea parentală cu despotismul.

În literatura de specialitate sunt menţionate următoarele forme de abuz asupra copiilor:

  • abuzul fizic;
  • abuzul emoţional;
  • abuzul sexual;
  • neglijenţa.

Abuzul emoțional (psihologic)

Abuzul emoţional implică un comportament inadecvat al adultului, continuu şi stabil faţă de copil, ce se transformă în trăsătura dominantă a vieţii acestuia, cu efecte negative asupra personalităţii în formare a copilului şi care dăunează sau împiedică dezvoltarea unei imagini de sine pozitive a acestuia.

Scolded

Forme ale abuzului psihologic:

REJECTAREA: adultul îndepărtează copilul de el , refuză să-i recunoască valoarea sau legitimitatea nevoilor.

IZOLAREA: copilul nu are posibilitatea stabilirii unor contacte sociale sau este izolat într-o zonă fără interacţiuni sociale (legarea, încuierea lui în diferite spaţii închise etc.)

TERORIZAREA: copilul este ameninţat verbal, intimidat şi înfricoşat cu “arme” fizice şi psihologice.

DEGRADAREA: copilul este tratat ca inferior, umilit şi depreciat, deprivat de demnitate.

CORUPEREA: copilul este încurajat şi îndrumat să desfăşoare acte antisociale care conduc la comportamente criminale şi social neacceptate.

EXPLOATAREA: copilul este folosit in avantajul şi pentru profitul adulţilor.

NEGLIJAREA RĂSPUNSULUI EMOŢIONAL: adultul în grija căruia se află copilul ignoră sau

neglijează copilul (şi din punct de vedere emoţional). Acest termen este diferit de rejectare sau

degradare, care au o componentă activă (acte de comitere) şi constituie o formă tipică de abuz.

Abuzul psihologic reprezintă un pattern de acțiuni sau lipsa unor acțiuni intenționate, verbale sau comportamentale, care transmit unui copil mesajul că:

  • este lipsit de valoare
  • slab
  • neiubit
  • nedorit
  • in pericol
  • este valoros doar fiindca indeplineste nevoile altcuiva

COSECINȚE ALE ABUZULUI PSIHOLOGIC

În plan emoțional

  • Întârzie în dezvoltarea sentimentului de sine, a maturizării emoţionale şi a capacităţii empatice.

În plan social

  • fuga de acasă, acte antisociale
  • dificultăţi de adaptare durabile care se repetă în medii noi (familie adoptivă, grădiniţă, şcoală),
  • lipsa de iniţiativă, de creativitate, de autonomie
  • anxietate de separare sau de anticipare inclusiv la vârsta adultă

 

Psiholog clinician

Psihoterapeut

Ana Petrescu

ana petrescu

Despre alienarea parentală

Sindromul Alienării Părinteşti sau Sindromul Alienării Parentale (în engleză Parental Alienation Syndrome sau prescurtat PAS) constă în denigrarea sistematică a unui părinte de către celălalt cu intenţia îndepărtării copilului de acesta. Noţiunea de PAS a fost introdusă de profesorul de psihiatrie american Richard A. Gardner (1931 – 2003) în anul 1985.

Dr. Douglas Darnall defineşte alienarea parentală ca fiind orice constelaţie de comportamente, conştiente sau inconştiente, care ar putea evoca o perturbare a relaţiei dintre copil şi părintele care nu deţine custodia sa. Accentul cade, din punctul de vedere al Doctorului Darnall, pe spălarea creierului (brainwashing), alienarea fiind un proces reciproc în care ambii părinţi sunt prinşi.

PAS este o formă de abuz emoţional asupra copilului, care apare în cursul sau în urma unui divorţ, prin care părintele ce obţine custodia copilului urmăreşte excluderea completă a celuilalt părinte din viaţa copilului.

Părintele alienator are de obicei o cauză: alierea copilului de partea sa, astfel încât să lupte împreună într-o campanie de distrugere a relaţiei copilului cu celălalt părinte. Este vorba de un proces care necesită timp, iar copiii, mai ales cei aflaţi la vârste mici, sunt complet neajutoraţi pentru a vedea ce li se întamplă şi pentru a se apăra. Acest proces începe în multe cazuri încă dinaintea finalizării divorţului. Concret, acest lucru înseamnă că prin gânduri, acţiuni şi maniere verbale şi non-verbale, un copil este abuzat emoţional (i se spală creierul) pentru a-l determina să creadă că celălalt părinte este un duşman. Celălalt părinte (părintele alienat) este vorbit de rău în faţa copilului; spre exemplu,  vizitele copilului la tată sunt restricţionate sau mama încearcă să controleze activităţile pe care copilul le va face atunci când se va afla cu tatăl său.

file801343155029

Trebuie menţionat că uneori alienatorul nu este (doar) părintele, ci şi bunicul / bunica, părintele adoptiv, părintele vitreg, prietenii de familie ai părintelui, sau alte persoane din anturajul îngrijitorului şi al copilului. De asemenea, un părinte alienator se va alia deseori cu persoane care îi susţin părerea, căutând sprijin în “apărarea” copilului contra celuilalt părinte. PAS nu este caracteristic unui anumit status social sau economic, putând apărea la orice categorii populaţionale.

De ce apare PAS?

Separarea părinţilor înseamnă pentru un copil să aibă un tată şi o mamă care nu se mai iubesc. De obicei se dezvoltă un conflict de loialitate: am voie să îmi iubesc ambii părinţi? Părinţii trebuie să dea copilului “voie” să îi iubească pe amândoi şi să arate acest sentiment, chiar dacă părinţii nu se mai iubesc unul pe altul. PAS se dezvoltă când unul dintre părinţi îl foloseşte pe copil ca o armă de răzbunare şi pentru şantaj. Copilul este agresat şi învăţat de mamă să respingă tatăl. Chiar dacă înainte de divorţ relaţia tată-copil a fost bună şi apropiată comportamentul mamei poate să rupă, inconştient sau conştient, această relaţie. De teama de a pierde afecţiunea părintelui cu care stă cel mai mult copilul ajunge în anumite cazuri să refuze legătura cu părintele cu care prin natura situaţiei petrece mult mai puţin timp.

Există o gamă foarte largă de manifestări ale PAS, iar lista de mai jos nu este exhaustivă. Pe de altă parte, chiar şi cei mai buni părinţi pot avea într-o mică măsură atitudini alienatoare. Diferenţa este făcută de caracterul sistematic şi programat al acestor acţiuni în cazul părinţilor manipulatori:

Acţiuni

  • copilul este pus să decidă dacă doreşte sau nu să se întâlnească cu celălalt părinte, astfel, creându-se o situaţie de conflict interior indiferent de decizia luată
  • se povesteşte copilului “totul” despre căsătorie şi divorţ, ceea ce este dureros şi distructiv pentru acesta
  • copilului nu i se permite să îşi ia lucrurile care îi aparţin atunci când acesta se deplasează la celălalt părinte
  • celalalt părinte nu are acces la şcoală sau la activităţile extracuriculare ale copilului
  • celalalt părinte nu primeşte informaţii despre situaţia şcolară sau medicală a copilului
  • celalalt părinte este acuzat de ruperea relaţiei, de problemele financiare şi schimbarea modului de viaţă al mamei etc.
  • pozele celuilalt părinte nu sunt permise în domiciliul copilului. Pozele realizate dinaintea separării părinţilor, în care toţi membrii familiei apăreau într-o ipostază fericită, sunt prohibite.
  • inflexibilitate în programul de vizitare, peste ora maximă decisă de instanţă
  • programarea altor activităţi ale copilului în timpul programului de vizitare şi caracterizarea părintelui care trebuie să vină în vizită ca “egoist” dacă protestează.
  • monitorizarea permanentă a activităţilor pe care celălalt părinte le realizează cu copilul, eventual interferarea cu aceste activităţi decise de părintele la care este incredințat minorul.

file1691345353992

Efecte asupra copilului:

  • Dacă i se cere copilului să aleagă între cei doi părinţi, acesta va fi tulburat. De obicei copilul nu răspunde printr-o alegere, ci prin evitarea subiectului.
  • Copilul devine supărat sau furios pe celalalt parinte, deseori fără o motivaţie
  • Copilul este folosit pentru a “spiona” celălalt părinte, ceea ce provoacă o stare de tensiune şi conflict interior pentru copil. Copilul ne-alienat doreşte să fie loial ambilor părinţi.
  • Reacţia negativă a părintelui la care este încredințat copilul când acesta se simte bine în timpul programului de vizitare, va duce la o problemă de comunicare. Copilul se simte vinovat sau într-o stare conflictuala dacă nu ştie ca este “în regula” să se simtă bine cu părintele la care se află în vizită.
  • Restricţionarea accesului celuilalt părinte la comunicarea prin telefon (se desfiinţează postul telefonic fix, pentru ca celălalt părinte să poată lua legătura cu copilul doar apelând mobilul părintelui care are încredințarea minorului) şi respectiv ascultarea conversaţiei telefonice pe care o are copilul cu celălalt părinte.

 

Psiholog clinician

Psihoterapeut

ana petrescu

 

 

 

Ana Petrescu

De ce anume au nevoie adolescenții din partea părinților

În timp ce adolescenții navighează în cei mai furtunoși ani din dezvoltarea lor, au nevoie de coaching, de sprijin, …

Limbajele iubirii în cuplu

Exista un proverb arab care spune ca „nu o iubire tine doi oameni, ci doi oameni tin o iubire”. L-am aflat in …

3 greseli pe care le fac parintii atunci cand sunt tinta bullying-ului din partea propriilor copii

Este sfarsitul unei zile lungi. Abia ai ajuns acasa de la serviciu, complet epuizat. Pornesti televizorul, te arunci pe canapea …